Draga Mos Craciun,
Iti trimit cu mare drag si cu multa speranta aceasta scrisoare, ca sa nu crezi cumva ca eu nu stiu povesti, poezii sau cantecele... As putea sa-ti spun o poezie, dar e ceva banal de-acum...As putea sa-ti spun un cantecel, dar ai auzit atatea! Astazi vreau sa-ti fac eu un cadou si iti scriu o poveste pe care mi-a spus-o mama. Si te rog sa o pui in sacul tau si sa o duci in dar tuturor copiilor la care te opresti!
Cu mult drag si mare dor, Stefanel, voievod al mamei lui
 |
| Sper sa le placa povestea noastra de iarna copiilor la care mergi! |
 |
| Iata povestea! |
Poveste de iarnă
Într-o zi, pe la amiază, a sosit din îndepărtata lume a ghețurilor Crăiasa zăpezii cu pletele lungi de argint și rochie albă de omăt...Împărăteasa iernii zbura peste munți, împrăștiind cristale de gheață peste toată suflarea pădurii. Doar un șoricel întârziat a fost luat pe nepregătite și fu văzut zgribulind de frig sub un brad. Iar câteva veverițe, alarmate de dispariția toamnei, a frunzelor și a alunelor de prin copaci, au convocat sfatul animalelor pădurii. Ursul, vulpea, lupul, bufnița, iepurele, căprioara și șoricelul s-au strâns laolaltă spre a vedea ce rămâne de făcut în aceste vremuri albe.
- Așa nu se mai poate, grăi vulpea, apele au înghețat, pământul întreg a albit, iar eu trebuie să dau târcoale prin sat ca să găsesc ceva de-ale gurii!
- Eu, spuse căprioara Ochi-Blânzi, nu mă mai pot ascunde de dușmani după tufișuri...Acum totul este alb în jurul meu și blănița arămie mă face să ies în evidență, nu mai pot trece neobservată!
- Bine, bine, și ce e rău în asta? întrebă lupul, gândindu-se că s-ar putea îndestula cu Ochi – Blânzi.
- Eu propun să alungăm iarna! strigă furios iepurașul Țopăilă. Nu numai Ochi- blânzi, ci și Codiță Stufoasă ar vrea să nu mai sufere de frig, de foame sau de frică, spuse Țopăilă într-un act de curaj, uitându-se după sprijinul veveriței.
- Să hotărâm odată, spuse și Codiță Stufoasă, suflând în unghiuțe să mai alunge frigul.
- Atunci, așa să fie, spuse Ursulea, să plece iarna de la noi! Așa grăit-am și așa să fie!
Și auzind ei toți asta, se uitară unii la alții, întrebându-se cum să o alunge pe doamna zăpezilor. Părea un lucru de neînchipuit să dispară dintr-odată toată zăpada, să se scuture copacii de cioburile de gheață și să izbucnească din crengile lor mii de frunzulițe verzi și flori multicolore.
- Eu spun să o alungăm cu pietre, cuvântă Țopăilă, surprins și el de propria îndrăzneală.
- Da, da, da, aprobară toți într-un glas.
- Dar de unde să luăm pietre? Pădurea noastră nu-i bogată în stânci și bolovani, spuse Ochi-Blânzi, amintindu-și de câte ori ar fi vrut să se cațere pe o creastă, să nu o poată ajunge din urmă Colț-de-argint și prietenii lui fioroși.
Animalele pădurii se uitară unele la altele și, dezamăgite, au pus capul în pământ. La asta nu se gândiseră...în pădurea lor nu se găsesc armele trebuincioase luptei...Războiul părea pierdut când, deodată, Codiță Stufoasă începu să-și dreagă vocea.
- Fraților, prieteni dragi! și întorcându-se spre lup, îi spuse: tu nu faci parte din grupul meu de apropiați!
Animalele își îndreptară privirea plină de speranță spre veveriță.
-Dragii mei, reluă ea, nu plângeți! N-avem arme, dar avem idei! Ascultați!
Se făcu liniște...Copacii trosneau de ger, vântul șuiera furios printre arțari, iar din ceruri cădeau mii de stele argintii, așezându-se cuminți pe creștetele viețuitoarelor. Toate patrupedele au mărit ochii cu interes către Codiță Stufoasă.
- Să ne gândim...Ce-ar fi oare dacă pur și simplu s-ar ascunde fiecare de iarnă? Va rămâne singură și supărată, își va strânge zăpezile și va pleca de unde a venit!
Nimeni nu se gândise la asta! Nimeni nu gândise că soluția era atât de simplă și nici măcar nu le trebuia tactică de luptă sau general de armată!
- Împrăștierea, tună Ursulea cu glas gros și mormăit. Să nu mai aud o vorbă, vreun chițăit sau vreun miorlăit până dă colțul ierbii, s-a auzit?!
Toate viețuitoarele au înțeles porunca: Codiță Stufoasă își găsi loc într-o scorbură, printre alte surate din neamul ei, Țopăilă porni cu încredere către o grotă în care se afundă cu mare speranță și multă mulțumire de sine, Ochi-Blânzi se afundă în pădure, iar bufnița își ascunse capul sub propria aripă, făgăduind să nu-l mai scoată de acolo până la primăvară.
Doar șoricelul rămase nedumerit, privindu-i pe ceilalți cum se îndepărtează.
- Dar dacă pleacă iarna, pleacă și Crăciunul cu ea, spuse el cu mare amărăciune.
S-au oprit toți speriați: asta nu e posibil! Să nu mai fie Crăciun?!
- Jos armele, fraților! Scoatem steagul păcii, spuse și mai mormăit Ursulea.
Viețuitoarele s-au întors din drum, bufnița și-a descoperit capul mai repede decât își promise, Țopăilă a ieșit la lumină, Ochi-Blânzi s-a resemnat.
- Fără Crăciun nu putem trăi! au declarat cu toții într-un glas.
Și, din ziua aceea, au înțeles că doamna zăpezilor le aduce mai multă bucurie decât s-au gândit vreodată...și nu s-au mai împotrivit niciodată iernii.
Dar cea mai mare iubire le-o port alor mei de-acasă...chiar dacă nu-i cea mai potrivită exprimare, căci tata...tot călător este! Deh, călătorului îi șade bine cu drumul! Dar s-or termina ele delegațiile astea și-or veni vremuri mai bune! Știu eu că o răsări el, soarele, și la noi în ogradă! Optimiști am fost și optimiști vom rămâne! Am zis!
